uitare...:(

exista destin?si daca da,de unde stim cand e mana destinului si cand e pura coincidenta?
e destin oare ca v-am cunoscut pe voi,colegii mei?e destin oare ca m-am imprietenit cu voi,prietenii mei?oare daca ma nasteam in alta parte,oare daca mergeam la alte scoli,oare destinul ar fi facut sa apareti in viata mea oricum?oare ne-a fost dat sa ne intalnim si sa legam prietenii?oare ne-a fost dat sa ne distram impreuna,sa plangem unul pe umarul celuilalt,sa ne certam?oare ne-a fost dat sa ne intalnim si sa construim impreuna amintiri pentru ca mai apoi sa ne despartim si sa ne uitam unii pe altii?
cand am terminat gradinita,nu stiam ce inseamna sa uiti.
cand am terminat clasa a 4-a,am plans si le-am spus tuturor:"n-am sa va uit niciodata!" nu stiam cat de usor se poate uita.abia daca mai tin minte figurile tuturor celor din ciclul primar,cu exceptia celor cu care am pastrat legatura.
cand am terminat clasa a 8-a,am plans din nou.de data asta spuneam: "n-o sa va pot uita prea curand!" imi parea imposibil sa uit tampeniile facute de cea mai buna clasa din liceu si totodata cea mai traznita.si totusi incep sa uit si nici macar nu imi pare rau.pentru ca cei pe care se merita sa ii tin minte,cu aceia am pastrat o legatura apropiata,chiar foarte[poate ca destinul a facut sa mai fiu 4 ani in clasa cu cora,ade,laura...poate ca destinul a facut sa le am inca aproape pe ruxxa si pe oana],iar ceilalti...ceilalti ori s-au schimbat prea mult ori mi s-au deschis mie ochii in legatura cu ei.
cand vom termina clasa a 12-a,sunt constienta de faptul ca voi plange,probabil mai mult ca pana acum si stiu inca de pe acum ce voi spune:"NU VREAU sa uit!!!"
dar voi uita...si tu vei uita tocmai lucrurile pe care ar trebui si pe care iti doresti sa le tii minte toata viata.pentru ca omul e predispus la uitare si poate doar destinul ar putea interveni in procesul asta de stergere al amintirilor.se va intampla?
oare dupa terminarea liceului mana destinului va face iar selectia si va pastra alaturi de mine pe cine nu ar trebui sa uit?e imposibil.fiecare dintre noi va pleca pe drumul sau si oricat vom incerca sa pastram legatura,vom uita.vom cunoaste alte persoane care probabil se vor arata demne de prietenia noastra,iar daca nu...probabil n-o sa mai cerem asa de multe de la simplele noastre cunostinte,poate nu vom mai cauta prieteni adevarati.ne vom inchide oare in noi si vom trai in amintiri pana cand si acestea vor disparea?vom deveni oare ca cei pe care ii vedem in autobuz incruntati,macinati de griji si fara chef?vom fi ca si restul tinerilor care nici macar nu stiu ce e aia iubire sau care asociaza cuvantul-ca de sentiment nici nu poate fi vorba-cu o telenovela lacrimogena?asa e omul...asa spun toti...
dar iata!eu nu vreau sa uit!iar daca asta mi-e soarta atunci ce e de facut?sa-mi irosesc 4 ani de liceu doar invatand pentru ce numesc toti un viitor bun[casa,masina,bani] si ignorand persoanele care se apropie de mine?sa-i irosesc uitand sa ma bucur,sa fiu fericita,uitand sa traiesc emotia unei victorii/infrangeri alaturi de ceilalti?sa-i irosesc traind fara prieteni,fara sa ma distrez,fara sa fac lucruri nebunesti cu ei?sa renunt la toate astea si pentru ce?ca sa nu mai am ce uita dupa ce vor trece?ca sa ma uit in urma si sa vad o campie intinsa pe 4 ani de liceu?sau sa ma uit in urma si sa vad munti,mari,gropi,santuri,trenuri,oameni importanti pentru mine?si sa fiu constienta ca le voi uita?
pot sa aleg?si daca as putea,mintea mea,ratiunea mea egoista m-ar pune sa aleg viata goala,plina de ceea ce se anunta a fi impliniri pe plan scolar si mai tarziu in cariera,pe cand inima mea proasta,sufletul meu natang ar spune ca se merita sa traiesc tot ce se poate trai cu riscul ca mai tarziu sa uit totul.
mi-e frica de uitare!nu vreau sa uit!